Icoana Sfântului Nectarie - Făcătoare de minuni
Duminica săptămânii a treia pregătitoare pentru Postul Mare se numeşte Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi sau a lăsatului sec de carne. Din punct de vedere cronologic ea coincide cu vechea sărbătoare păgână a carnavalului care marca încetarea perioadei hibernale şi începutul primăverii timpurii. Soarele începe să fie prezent mai mult pe bolta cerească, semn al apropierii Sărbătorii luminilor de la Paşti. În Occident şi în tradiţia rusească, în această zi de duminică şi în toată perioada săptămânii următoare, hrana principală este „blini“, un fel de clătite, care simbolizează soarele ce străluceşte. Toate aceste cutume vizează adorarea lui Dumnezeu, Care ne-a dat viaţa şi creaţia, în care să ne desfătăm spre scopul cel bun.
În această duminică, la Sfânta Liturghie, se citeşte din Apocalipsa Mică a Sfântului Evanghelist Matei, în care se vorbeşte despre criteriile Judecăţii de Apoi, ca împliniri ale poruncii iubirii faţă de celălalt: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine“. (Matei 25, 35-36). Din aceste tulburătoare cuvinte ale Supremului Judecător, înţelegem că drumul spre Dumnezeu nu este prin noi înşine, ci prin celălalt şi cu celălalt. Este taina naturii umane create după chipul lui Dumnezeu şi care presupune comuniune interpersonală. Firea umană, separată în individualităţi, este rezultatul păcatului şi de aceea, restaurarea ei se realizează prin negarea iubirii egoiste şi asumarea iubirii filantropice. Aceasta din urmă are valoare soteriologică doar ca rezultat al împlinirii poruncilor divine. Noi trebuie să slujim lui Dumnezeu prin aproapele. Atâta vreme cât nu avem această conştiinţă a existenţei aproapelui şi trăim într-o lume individualistă, egoistă, meschină şi violentă, nu vom avea şansa să auzim blândul glas: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25,40); „Intraţi în bucuria Domnului vostru“ (Matei, 25,23). Chiar dacă tendinţa actuală a lumii noastre este de a urma exemplul marilor puteri politice şi implicit al culturii lor, cu toate implicaţiile ei, într-o goană globalizantă şi secularizantă, rezultatul nemaifiind omul religios, ci omul civilizat, cuvintele Scripturii sunt şi vor rămâne la fel de veridice. De aceea, pentru omul modern, care se defineşte mai mult ca produs al civilizaţiei şi tehnicii şi mai puţin ca om al cultului şi culturii, cuvintele Judecăţii din Urmă vor părea cu atât mai contrariante.
Aşadar, la Judecată, Domnul Hristos nu ne va întreba ce fel de casă am avut, sau câţi metri pătraţi a avut casa în care am locuit, dar ne va întreba câte persoane am primit cu dragoste în casa noastră şi le-am ospătat; nu ne va întreba ce maşină am condus, sau ce marcă a avut maşina noastră, ne va întreba, în schimb, pe câţi dintre cei ce nu aveau un mijloc de transport i-am luat în maşina noastră şi i-am dus să-şi rezolve treburile lor, rupând din timpul nostru; Hristos nu ne va întreba ce haine am îmbrăcat, sau de la care creator de modă ni le-am cumpărat, dar ne va întreba pe câţi din cei goi i-am îmbrăcat din hainele procurate de noi; Domnul nu ne va întreba cât de mare a fost cuantumul salariului nostru, ci dacă ne-am înjosit pentru a-l obţine, şi pe câţi săraci i-am ajutat cu banii pe care i-am câştigat cinstit; Iisus nu ne va întreba ce profesie am avut în această lume, dar ne va întreba dacă am pus în slujba profesiei noastre tot ce am avut mai bun; Dreptul Judecător nu ne va întreba câţi prieteni am avut în viaţa pământească, ci pentru câţi oameni am fost noi prieten; Mântuitorul nu ne va întreba pe cine am avut vecin în satul sau în imobilul în care am locuit, dar ne va întreba, totuşi, ce fel de vecin am fost noi celorlalţi; Dumnezeu nu ne va întreba de câte ori am fost la Biserică, sau de câte ori ne-am împărtăşit cu Sfintele Taine, ci ne va întreba cât de conştienţi am fost de calitatea noastră de pietre vii ale Trupului Său tainic şi de prezenţa Lui reală şi substanţială în Sfânta Euharistie; Domnul Iisus nu ne va întreba din ce popor facem parte sau care este culoarea pielii noastre, dar ne va întreba dacă am descoperit în orice om chipul lui Dumnezeu, în perespectiva asemănării cu El.
Hristos cheamă oamenii mai întâi la reconciliere, adică la iubire reciprocă, pentru că El, ca Dumnezeu, îi iubeşte pe toţi deopotrivă şi pe fiecare după felul său. Deci chemarea la reconciliere este primordială în starea de purificare: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-vă-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre“(v. 14-15). De vreme ce ai recunoscut în celălalt chipul lui Dumnezeu-Iubire, ai recunoscut icoana hristică în cel ce până atunci ţi-a fost potrivnic, chiar duşman, sau chiar „nimic“. Potrivit învăţăturii lui Hristos, la judecată, principiul de evaluare a persoanei umane va fi tocmai acesta: cum ai recunoscut în celălalt, indiferent de starea lui morală, socială, intelectuală, chipul lui Dumnezeu, prezenţa Sa: „Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi mi-aţi dat să beau; în temniţă am fost şi m-aţi cercetat, bolnav am fost şi aţi venit la Mine“. La aceste întrebări, cei ce au văzut în celălalt o persoană de comuniune se vor mira zicând: „Când, Doamne, te-am văzut flămând şi ţi-am dat să mănânci; însetat şi ţi-am dat să bei, în temniţă şi am venit la Tine; gol şi Te-am îmbrăcat“. Iar dreptul Judecător va răspunde: „întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut“ (Matei 25, 35-40). Deci drumul spre Hristos este prin celălalt. Recunoaşterea iubitoare a prezenţei aproapelui este de fapt înţelegerea realităţii existenţei firii umane în integralitatea ei şi a subiecţilor care o posedă şi care se deschid unul spre celălalt într-o comuniune ce nu rămâne la stadiul de socializare, ci prin Hristos, centrul ei, devine implicit jertfelnică, după chipul Celui răstignit: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi“(Ioan 15,13). Prin aceasta distingem marea iubire a lui Dumnezeu pentru om, care posedă acea „suflare de viaţă“ prin care este veşnic.
După reconciliere, omul începe să-şi îndrepte viaţa, trecând mai întâi prin baia „noului botez“, care este pocăinţa în sens de taină, sacrament. După spălarea păcatelor începe starea de pocăinţă permanentă, în sensul că trebuie să ţii trează conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa ta, apoi toate celelalte în permanentă trezvie ca să nu mai cazi în întunericul păcatului. Însă nu-i suficient doar să te speli de păcate şi să-ţi menţii echilibrul fiinţial, ci trebuie să începi treptele urcuşului spre asemănare. Ori, orice urcuş presupune osteneală, efort, asceză, greutăţi, privaţiuni. Hristos ne-a învăţat că cel ce voieşte să meargă după El trebuie să se lepede de sine, apoi să-şi ia crucea şi să-I urmeze (Matei 16,24). Drumul către Dumnezeu nu este comod; este cel al crucii, dar este în acelaşi timp şi cel al iluminării.
Să dea Dumnezeu să putem răspunde la Înfricoşătoarea Judecată astfel încât Hristos să Se recunoască în noi şi în faptele pe care le-am făcut spre slava Sa!